Se facea ca fusesem condamnat sa ma descopar din amintiri. Sa-mi strang memoriile intr-o punga si sa scot biletele cu acele franturi si sa le pun cap la cap, intr-o descoperire dadaica.
Amintire din copilarie, cu pusti ce se alergau printre copaci umbrosi sau se catarau dupa fructe ori pur si simplu… de placerea de a sta cocotati. O pun alaturi de alta hartie cu amintiri e ceea ce tocmai am extras , o frantura plina de romantism copilaresc: eu pe un trotuar, ea pe altul. Ma bufneste rasul. Ce surprize imi mai rezerva punga asta? Mai ales cand e plina de amintiri.
In fiecare zi o iei de la capat, chiar daca ai avea puse in ordine asa, alandala, totusi toate amintirile pe care le-ai scos din punga cu o zi in urma. Poate, din cand in cand, unuia dintre noi, in cazul in care ar fi supus la o asa cazna, i se poate intampla sa i se termine amintirile din punga. Oare s-ar descoperi? Parca o vad deja mergand spre o sala de festivitati, gandindu-se ca, uite, m-am descoperit. Da… eu sunt in toate acestea amintiri si.. STIU CINE SUNT!
Si totusi pentru ca asa e firea umana , unii dintre cei ce se vor indrepta in momentul terminarii memoriilor spre sala isi vor pune intrebarea: Oare? (Recunosc, ma aflu printre acestia). Totul pe lumea asta are o explicatie simpla si clara, nu-i asa? Cel putin asa se spune. Descoperirea si constientizarea propriei persoane oare sta doar in amintiri? In simpla poveste a vietii tale? Oare toate faptele te definesc ca fiind tu?
Ma auzeam soptindu-mi in timp ce scoteam, in continuare franturi din punga. Acestea sunt amintirile mele si am simtit nevoia sa incerc totusi sa le pun intr-o ordine, sa ma reprezinte ca atare – ca sa pot sa uite si sa-mi vad, apoi, mai departe de treaba si de viata. Cel putin, asa am crezut, stand in coltul acela, scotand hartii si mormaind un cantec. Dar nu m-a auzit nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu